Intotdeauna m-am intrebat in ce masura jocul actoricesc reprezinta un catharsis, o transmutatie de tensiuni si in ce masura poate deveni, dimpotriva, un prilej de depersonalizare, de redefinire mimata.
Recent, am aflat un lucru deosebit de semnificativ. Marele actor Anthony Hopkins, dupa fiecare rol jucat, participa la sedinte de psihoterapie pentru a reveni in sine, pentru a se desprinde de noua identitate adoptata temporar. Hopkins sufera de depresie in special atunci cand interpreteaza rolul unor personaje cu probleme psihice, cu comportament deviant.
Aceasta informatie m-a facut sa vad intr-o lumina cu totul noua meseria de actor. Cel putin in cazul marilor artisti, care se identifica pana in varful degetelor cu personajul interpretat, se poate presimti, in spatele cortinei, o tensiune pe care un neactor abia daca o poate banui. Iar faptul de a te lasa bantuit de spirite straine devine cu atat mai greu suportabil atunci cand primesti misiunea de a gazdui nebunia. Sa devii, pentru un timp, altcineva, se poate dovedi un istovitor efort psihologic. Efectul fiind dublu in cazul in care personajul iese din sfera normalitatii si se adapa de la izvoarele patologicului.
In plus, de parca n-ar fi fost suficient, am mai aflat ceva care m-a bulversat cu totul. In timpul filmarilor pentru “Intalnire cu Joe Black”, acelasi Anthony Hopkins a refuzat a doua “dubla” in cazul scenei cand personajul interpretat sufera un infarct. Cunoscandu-si capacitatea extraordinara de a se transpune in rol, actorul s-a temut ca nu cumva sa ajunga cu adevarat la spital!
Marturisesc faptul ca, pana deunazi, ii invidiam pe actori. Nu pentru banii din pusculita, nu pentru glorie, ci pentru ceva mult mai important. – Pentru sansa de a putea evada din tine si din lume, de a porni in excursii dinspre ego catre alter-ego. Vedeam in actorie prilejul cel mai bun pentru a te detensiona, pentru a te purifica prin arta. Iata insa ca nu e taman asa! Efectul, uneori, cel putin in cazul marilor actori, poate fi invers. Un rol greu te poate duce pana la pragul nebuniei. Asa s-a intamplat, de pilda, in cazul lui Robert Powell, interpretul lui Iisus Christos din filmul regizat de Franco Zeffirelli.
Raman insa si vorbele acelea magnifice ale lui Jim Carrey, care, in cadrul unui interviu “serios” spunea – evident, strambandu-se – cam asa: “Nu pot sa inteleg cum de nu innebuniti. Eu n-as rezista nici o clipa daca nu m-as stramba, daca nu m-as prosti. Iar faptul ca primesc si bani pentru asta nu inceteaza sa ma minuneze!”. Traim, intr-adevar, intr-o lume nebuna, iar singura sansa pentru a-i supravietui cu capul pe umeri este sa mimezi, la randul tau, nebunia. Dubla negatie poate sa vindece.
Liviu Plesoianu
Consilier Taxe si Impozite pentru Contabili 12 actualizari
Cartea Verde a PFA Contabilitatea si obligatiile fiscale
Cartea verde a contabilitatii varianta tiparita
liviup@rs.ro
RSS Flux RSS 2.0
Sitemap XML
