Tramvaiul de poveste…
Pentru ca ma consider un antitalent innascut in ale sofatului, sunt in tramvai.
De cum am urcat, am simtit mirosul ascutit de aurolac. Patru baieti stau pe scaune. Sunt aparent normali, vorbesc, rad, povestesc, se distreaza pe seama altora.
Multi tineri fac asta, fara sa fie homeless. Doar ca, la un moment dat, unul dintre ei cauta in sacosa unei bunici. Brusc, isi schimba incredibil tonalitatea vocilor. Recunosc cuvintele si accentul celor care cersesc mai peste tot in oras.
Cand eram in facultate, acum 10 ani, le spuneam “aurolaci”, acum nu mai stiu care este terminologia pentru ei. Cate s-au schimbat oare de atunci? Ce a facut societatea pentru ei? Aud pe unul injurand in italiana, nu m-as mira sa fi petrecut un timp pe acolo. Eu insami am intalnit intr-o statie de tramvai, la Viena, pe unii ca ei, dar asta este o poveste separata.
Batrana, pe jumatate speriata, pe jumatate amuzata, se lasa devalizata de doi cartofi si coboara, probabil, cu trei statii mai devreme.
Asta facem cu totii, nu-i asa? Ne prefacem ca nu vedem, nu auzim, nu avem nicio posibilitate sa ripostam. Un cutit, o seringa infectata se pot ascunde oricand in buzunarele lor. Noi nu putem face nimic fara sa ne punem viata la bataie. Dar autoritatile, politia comunitara?
De ce trebuie sa merg cu tramvaiul si sa respir aurolac? Vreau sa traiesc intr-un oras normal, decent, dar Bucurestiul nu este asa, din pacate.
Manualul Contabilului Incepator - stick USB
Examenul de ACCES la STAGIUL CECCAR 2024
Dosarul Permanent al Clientului Model Editabil si Recomandari
Cobor din tramvai si ma intreb ce se va intampla peste cativa ani, cand voi fi batrana si voi merge la piata sa cumpar cativa cartofi. Sa sper, nu-i asa, ca ne vom hrani atunci cu pastile minuscule si nu va fi nevoie sa mai ies din cutia mea de chibrituri?!
Liliana Grigore
RSS Flux RSS 2.0
Sitemap XML
