Editorialul zilei: Dilema de la ora 00:00: in fond, de ce muncim cu totii?!

...Este si aceasta una dintre ciudatele intrebari care se intampla sa iti stoarca ciorchinii ratiunii tocmai in clipe de profunda relaxare. Si, chiar asa - pentru ce muncim? Pentru a raspunde cat mai eficient necesitatilor psiho-somatice? E prea putin! Trebuie sa caut altceva.

Sa vedem... Ar putea sau, mai bine formulat, ar trebui sa fie vorba, pur si simplu, despre "fericire". De ce nu!? Pana la urma, dincolo de toate, nu vad de ce nu am fi specia care sa isi stabileasca ca destin comun chiar acest "ce" simplu si elementar: "fericirea".

Intrebarea care urmeaza in chip necesar este: dispunem oare de posibilitatea implinirii acestui destin, putem, cu alte cuvinte, sa fim fericiti? - Mi se tot plimba prin minte chipul lui Cioran, omul care a refuzat cu obstinatie "munca", munca-fapt, munca-idee, munca-necesitate. Avea acest drept, nimeni nu are de ce sa ii judece alegerea, insa efectele raman intotdeauna cea mai de temut verificare a cauzelor: Cioran nu a fost fericit!

Acum stiu si unde se blocase - in speculatiile nesfarsite ale mintii. Ratiunea invartosata in sine, ratiunea care nu rimeaza cu actiunea este cea care l-a tinut totusi in loc, cea care nu i-a permis sa viziteze si alte spatii. A avut o minte brilianta, insa asta l-a si costat foarte mult, mai mult decat face. Cioran se considera lucid, afirma aproape obsesiv ca este cea mai lucida fiinta, insa luciditatea sa era doar aparenta, era o asa-zisa claritate a mintii sale.

In ce ma priveste, luciditate nu cred a fi de gasit decat in momentele de luminoase si vii culori ale sufletului, mai exact, atunci cand peste om picura entuziasm din spirit. Luciditatea nefericirii este una falsa si limitata. De asemenea, drumul acesteia catre culoarele patologiei este extrem de scurt. A te agata de nefericire si a zbiera apoi de pe marginile ei mi se pare extrem de facil si de pervers. In fond, cine te pune sa ramai acolo?

Nimeni nu te poate aduce cu forta in regatul fericirii, insa cu siguranta fiecare are puterea de a se deplasa oricand si cu orice viteza doreste intr-acolo. Nu este nici macar o cetate de cucerit, vreun soi de reduta. Regatul acesta nici macar nu are porti. Trecerea si camparea este absolut libera si permisa oricui.

Si cu toate acestea - stupoare! Abia daca zaresti doua-trei corturi aici. Aproape nimeni nu are curajul sa se aventureze pe acest taram ciudat. Se pare ca securitatea nefericirii depaseste ca intensitate a tentatiei nesiguranta absoluta a fericirii. Sau poate oamenii au nevoie de un impuls, de o scanteie cat de mica, menita sa infatiseze clar ceea ce era de mult uitat - zacamantul enorm, inepuizabil, de fericire, care asteapta in subsolurile fiecaruia.

Asteapta o fiinta suficient de curajoasa pentru a-l explora, pentru a-l folosi. Cel mai mare curaj care poate fi inchipuit - acela de a fi fericit! Nimic mai riscant pe lumea aceasta. Si nimic care sa merite mai mult!

Liviu Plesoianu
liviup@rs.ro