Nu, nu este vorba despre gunoaiele aruncate pe fereastra apartamentului sau din goana autoturismului. Nici de refuzurile organice placute, se pare, atat de mult de stapanii de caini. Cu toate ca ar merita scris si despre absenta cultului curateniei la romani, vreau sa atrag atentia aici asupra unei alte probleme.
Cultul mizeriei, la care ma refer, are a face cu deja un loc comun al cinematografiei romanesti. Este vorba despre agasanta, cel putin pentru mine, rotire a carului de filmare in jurul tomberonului de gunoi. Aproape tot ceea ce apare in filmele romanesti post-decembriste tine de un soi de satisfactie a mucegaiului, de o preferinta cvasipatologica pentru urat.
Aproape fara exceptie, filmele mari romanesti, din 90 si pana astazi, filmele plimbate si premiate pe la renumitele festivaluri internationale de cinematografie sunt creatii care se incapataneaza sa nu prezinte nimic altceva decat patologia urbana, ghena si Gheena romaneasca.
O promiscuitate ubicua inteleneste tot si le arunca pe toate intr-un amestec sordid de neputinta, nepasare si suflet negru. Daca ar fi ca un strain sa isi faca o impresie despre Romania si despre romani avand la dispozitie exclusiv filmele romanesti din ultimii 15 ani, nu ar putea ajunge decat la o singura concluzie: de tara asta trebuie sa te feresti ca de dracu in persoana!
Asa ca nu pot sa ma feresc de urmatoarea dilema: sa ma bucure sau nu succesul fabulos al unui film precum Moartea domnului Lazarescu? Sa fii satisfacut ca un produs cinematografic romanesc este apreciat si vandut atat de bine? Sau sa-ti provoace tristete realitatea pe care o infatiseaza lumii celei mari?
N-am sa ader niciodata la cea mai crasa tampenie vreodata nascocita pe taramul teoretizarilor culturale: arta programatica. Nu cred in a te stradui sa creezi cu scopul precis de a produce un anumit efect, o anume miscare. De asemena, nu cred nici in renumitul dicton Arta pentru arta. Adevarul este ca de obicei? undeva la mijloc. Arta pentru arta ar presupune ca nu vrei sa transmiti nimic personal, ideatic. Ca ceea ce creezi e bun creat si atat.
In vreme ce, la polul opus, arta programatica isi propune sa foloseasca toate mijloacele cultural-artistice pentru a influenta cu orice chip, pentru a ajunge la niste rezultate sociale bine stabilite dintru bun inceput. In realitate, adevarata creatie nu are nimic in comun cu nici una dintre aceste doua extreme. Lira, stiloul sau penelul nu se misca singure, fara aport subiectiv. Dar nu trebuie nici sa devina instrument propagandistic.
Ca atare, nu cred deloc ca ar fi bine ca regizorii romani sa isi propuna (sau sa li se propuna) turnarea unor filme din care sa nu reiasa decat binele, frumosul si purul romanesc. Ar fi ceva ce ar aduce izbitor de mult si de neplacut cu tipul filmului ceausist, de trista amintire, care nu avea permisiunea de a prezenta decat realitatile votate in plenul Congresului.
In acest sens, pot sa inteleg si predilectia pentru mizerie a filmelor romanesti de dupa Revolutie. Aceasta are doua surse pricipale: eliberarea din chingile propagandistice si doctrinare impuse de regimul dictatorial, precum si abordarea cinematografiei din perspectiva unui neorealism radical. Ambele orientari imi par insa eronate. Nu cred nici ca eliberarea are ceva in comun cu scufundarea in alte obsesii, de pol opus, nici ca realismul ca gen cultural are prea multe lucruri in comun cu realitatea.
Imi e cu neputinta sa intrezaresc realitatea romaneasca printre maldarele de benzi pe care se inghesuie inregistrarile intunecarii si ale disoulutiei noastre. Nu un patriotism desuet si reactionar, ci chiar un realism nedisimulat ma obliga sa observ, intr-un film precum Moartea domnului Lazarescu, un simptom de boala nationala. Punem ingrozitor de mult accent pe ceea ce e rau cu noi, pe ceea ce nu ne merge bine. Nici de-ai dracu n-am da, ca prima informatie intr-un ziar sau intr-un buletin de stiri, o relatare despre un eveniment fericit, despre o reusita individuala sau colectiva. Avem prea mult impresia ca a prezenta corect realitatea e a sinonim cu a ne concentra exclusiv pe noroi.
Da! Noroiul e realitate. Atata vreme cat calcam in el si ne murdarim pantofii, e clar ca e realitate. Insa tot din noroi se naste si nufarul, tot din namol prinde viata si floarea de lotus. Pe astea nu le mai vedem! Suntem atat de captivati de noroi incat nu mai vedem diamantul ce-l ascunde, atat de furati de nisip ca nu mai stim sau nu mai vrem sa cautam si firul de apa, oaza racoroasa si binefacatoare.
Ghidul Practic al Monografiilor Contabile 2024
Ghidul practic al contabilului din domeniul constructiilor
Registrul de Evidenta Fiscala PFA
Liviu Plesoianu,
liviup@rs.ro
